“În fundul văii Ialomiţei, nu departe de primele ei începuturi, sfredelită într-un perete stâncos, înalt de peste 100 m, şi în mijlocul unui defileu sălbatic, umed şi întunecos, străbătut ca o vijelie de valea zgomotoasă, se află cunoscuta şi mult-cercetata Peştera Ialomiţei, una dintre cele mai importante excavaţiuni din Carpaţii Meridionali”. Aşa localiza în anul 1924 peştera Mihai Haret, în cartea sa “Peştera Ialomiţei şi Casa Peştera”. “Situată chiar în centrul geometric al Bucegilor”, mai spune el, “la o mare răspântie de drumuri şi la o altitudine care se ridică treptat de la 1.600 la 2.000 m, regiunea peşterii – prin bogăţia orizonturilor geologice, splendide monumente ale naturii, risipite cu profunzime de o parte şi de alta a văii – prin armonia formelor şi peisajelor sale interesante, precum şi poziţia ei impresionantă, a fost totdeauna obiectul de admiraţie al publicului şi punctul de atracţie al oamenilor de ştiinţă”.
Peştera Ialomiţei este situată în localitatea Moroeni, judetul Dâmboviţa, pe versantul drept al Cheilor Ialomiţei, la o altitudine de 1.660 m, scobită în calcarele jurasice ale Muntelui Bătrâna.
Numele acesteia vine de la râul Ialomiţa, care izvorăşte la 10 km distanţă din circul glaciar numit Obârşia Ialomiţei, situată sub Vârful Găvanele (2.479 m), aflat la 600 m de Vârful Omu şi la o distanţă mai mică de Vârful Ocolit, numit şi Bucura Dumbravă.
După unii autori, aceste trei vârfuri formează Intreitul Stâlp al Cerului, menţionat în tradiţia antică, pe care cercetătoarea Cristina Pănculescu îl numeşte cel mai important Centru Energetic Informaţional natural al planetei: “Centrul lumii unde se face legătura dintre cer şi pământ, unde este Poarta de ieşire din masivul terestru, unde creşte Arborele vieţii”.
Încărcătura deosebită a acestor locuri i-a atras de-a lungul timpului atât pe daci, cât şi pe primii creştini, călugării, care se aflau în căutarea însingurării şi a unui loc de rugăciune departe de zgomotul lumii.
Se spune că în Peştera Ialomiţei a poposit şi Apostolul Andrei, unul dintre cei doisprezece apostoli ai lui Iisus Hristos, cel trimis să încreştineze România.
Tot aici trăiau sihaştrii, adevăraţii pustnici ai României, încă din secolul al XV-lea. Trecând pe acolo, Mihnea Vodă, voievodul Ţării Româneşti, a ridicat în prima jumătate a secolului al XVI-lea un schit din lemn, chiar la intrarea în peşteră, în grota numită “Mihnea Vodă”. Aici au fost aşezaţi să slujească nişte călugări bătrâni. Fiind construit din bârne de brad, îmbrăcate de sus până jos în şiţă, se pare că schitul lui Mihnea a ars. Până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea nu avem nici o menţiune cu privire la acest schit. Abia în 1752 se aminteşte, într-un manuscris aflat în arhivele statului, că “un schit de la Peştera Padina, Strungii Dâmboviţa/Ialomiţa, a fost închiriat la Mitropolie de Iacov Ieromonahul”. În 1793, I. Kleinlantz menţionează peştera, care “are o capelă unde de câtva timp un călugăr şi câţiva pustnici locuiesc aici departe de lume”.
Din secolul al XIX-lea avem mai multe ştiri despre schit şi aflăm că în anul 1818 el a ars complet, iar în 1819 s-a ridicat unul nou, mai aproape de gura grotei cu circa 10 m. Mărturia construirii schitului din 1819 este păstrată de o pisanie scrisă pe peretele sudic al grotei, la o înălţime de aproximativ 15 m. Aici se relatează: “Făcut acest schit de Popa Gheorghe, Ion Baltag si Ieromonahul Gherontie – urmează un rând şi jumătate şters de ploi – 1819”. Mai jos, sub pisanie, la stânga este consemnat: “De când am servit la Schitul Peştera, la leatul 1861, Ieronim Ieromonahul, cu multe scârbe, pentru păcatele mele”.
În anul 1940, schitul a ars din nou, fiind refăcut între 1940 şi 1942 de ieromonahul Mihail Bădilă. În 1961, pe 20 aprilie, izbucnind un incendiu la chiliile de la gura peşterii, schitul a ars definitiv. A fost refăcut în 1993. Din 1957, schitul aparţinea Mănăstirii Sinaia. În 1991 a trecut sub jurisdicţia canonică a Arhiepiscopiei Târgovişte.
Pe crucea de piatră din faţa Mănăstirii Peştera Ialomiţei stă scris: “S-a ridicat această Sfântă Cruce cu binecuvântarea Prea Fericitului Justinian – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române – pe locul unde a fost prestolul bisericii Schitului Peştera de la Obârşia Ialomiţei, ctitorită, după tradiţie, de Voievodul Ţării Româneşti Mihnea cel Rău în anii 1508 – 1510 şi pentru a patra oară pârjolită de foc la 20. IV. 1961. Această Sfântă Biserică, cu hramul Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, s-a zidit între anii 1993 – 1996, în timpul păstoririi Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul României, Stareţ ostenitor fiind Prea Cuviosul Protosinghel Maxim Bădoiu. Sfântul Lăcaş a fost pictat de Mircea şi Maria Petrişor”.
Această minune de schit este aşezată acolo special parcă pentru a primi lumina necesară pătrunderii în tainele întunericului. O dată luatăbinecuvântarea, miracolele ţi se înfăţişează unul câte unul în faţa ochilor. Fiorii necunoscutului nu-ţi dau pace, pătrunzi într-o viaţă neştiută, cea subterană, plină de întuneric şi mister. Dar tocmai asta te fascinează şi nu poţi scăpa de curiozitatea cunoaşterii vieţii de sub pământ. Magnifică este natura! Şi cum vibrezi în faţa impresionantelor sculpturi dantelate şi strălucitoare! Ce meşter a putut realiza aceste bijuterii?
Peştera Ialomiţei are o dezvoltare cumulată de 1.128 metri, dintre care doar 450 sunt accesibili şi amenajaţi pentru vizitare. Intrarea este orientată spre est, iar gura peşterii, sub formă de semielipsă, are o înălţime de 20 m şi o lăţime de 16 m. Temperatura în peşteră oscilează între 4 şi 6 grade. Umiditatea este destul de mare, între 85 şi 100%.
Comentarii recente