Stimaţi colegi,
Doamnelor şi domnilor,
Într-un stat democratic, mecanismul de guvernare are ca fundament principiul separaţiei puterilor în stat.
O condiţie esenţială pentru o bună guvernare o reprezintă modul în care fiecare autoritate a statului respectă cadrul constituţional şi legal în care îşi desfăşoară activitatea.
Funcţionarea statului român a fost bulversată în ultimul timp tocmai din cauza faptului că autorităţi ale statului român şi-au depăşit sfera de competenţă statuată prin legea fundamentală sau prin cadrul legislativ în materie.
Puterea unei autorităţi publice şi amplitudinea prerogativelor sale, gradul de interferenţă cu alte autorităţi, depind de legitimitatea şi reprezentativitatea acesteia, conferite de votul direct care a stat la baza constituirii sale.
Curtea Constituţională, autoritate îndrituită să garanteze supremaţia Constituţiei, a repus în matcă prin deciziile sale principii fundamentale după care funcţionează şi se guvernează un stat.
Astfel, prin Decizia nr.68/2017 a Curţii Constituţionale referitoare la cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Guvernul României şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie şi prin precum şi prin Decizia nr. 63/2017 referitoare la cererile de soluţionare a conflictelor juridice de natură constituţională dintre autoritatea executivă — Guvernul României, pe de o parte, şi autoritatea legiuitoare — Parlamentul României, pe de altă parte, precum şi dintre autoritatea executivă — Guvernul României, pe de o parte, şi autoritatea judecătorească — Consiliul Superior al Magistraturii, pe de altă parte, cereri formulate de preşedintele Consiliului Superior, principiul separaţiei şi echilibrului între puteri a fost reafirmat ca piatră de temelie pentru orice construcţie democratică solidă.
Mai actuală decât oricând, teoria separaţiei puterilor în stat trebuie să fie readusă în atenţia opiniei publice, care nu trebuie să uite afirmaţiile lui Montesquieu: Atunci când, în mâinile aceleiaşi persoane sau în ale aceluiaşi corp de dregători se află întrunite puterea legislativă şi puterea executivă, nu există libertate, deoarece se poate naşte teama ca acelaşi monarh sau acelaşi Senat să întocmească legi tiranice, pe care să le aplice în mod tiranic. Nu există, de asemenea, libertate dacă puterea judecătorească nu este separată de puterea legislativă şi de cea executivă. Dacă ea ar fi îmbinată cu puterea legislativă, puterea asupra vieţii şi libertăţii cetăţenilor ar fi arbitrară, căci judecătorul ar fi şi legiuitor. Dacă ar fi îmbinată cu puterea executivă, judecătorul ar putea avea forţa unui opresor. Totul ar fi pierdut dacă acelaşi om sau acelaşi corp de fruntaşi, fie el al nobililor, fie al poporului, ar exercita aceste trei puteri : pe cea de a face legi, pe cea de a duce la îndeplinire hotărârile obşteşti şi cea de a judeca infracţiunile sau litigiile dintre particulari” (Montesquieu).
Viaţa socială şi statele democratice se bazează, în general, pe ideea de echilibru: echilibru între puteri, între partidele politice, între patronat şi sindicate, între autoritatea publică şi drepturile omului. Raţiunea care stă la baza echilibrului social este împiedicarea manifestării hegemoniei unei puteri constituţionale în detrimentul celorlalte, dar şi evitarea încălcării ordinii constituţionale stabilită prin voinţa Naţiunii.
Separaţia puterilor în stat rămâne panaceul de la care se aşteaptă armonia activităţilor etatice, afirmarea democraţiei liberale şi protecţia individului într-un stat de drept. Nimeni nu poate exercita întreaga putere, nimeni nu poate pretinde că deţine adevărul absolut, astfel, oricât de înverşunate ar fi forţele politice într-o societate democratică, acestea nu pot fi decât adversari asociaţi în vederea realizării obiectivului fundamental al oricărei democraţii – Binele comun.
Delegarea legislativă nu este o negare a rolului constituţional şi a puterii legislative a Parlamentului, nici o dezînvestire temporară a acestuia de competenţa exclusivă de a adopta legi. Înainte de a fi o formulă juridică cu modalităţi şi norme procedurale de înfăptuire, delegarea legislativă este o soluţie politică în fond, pe care Guvernul o pune în aplicare în temeiul unei legi a parlamentului şi cu sprijinul unei majorităţi parlamentare care îl susţine. Împuternicirea executivului cu atributul de a „legifera” a fost determinată de necesitatea adoptării rapide a unor măsuri legislative pentru rezolvarea unor probleme acute.
Delegarea legislativă a fost definită ca o modalitate de conlucrare în Parlament şi Guvern, în virtutea principiului separaţiei şi colaborării puterilor în stat, în temeiul căruia Guvernul este învestit cu exercitarea, în anumite condiţii a unei funcţii legislative
Constituţia a instituit prin art.115 alin.(1)-(3), competenţa Guvernului de a emite ordonanţe, deci o competenţă normativă derivată dintr-o lege de abilitare, adoptată de Parlament, prin care unica autoritate legiuitoare din România deleagă, pentru un interval limitat de timp, competenţa de legiferare în domenii strict delimitate de Constituţie şi de legea de abilitare.
Exercitarea acestei competenţe se include tot în sfera puterii executive, deoarece prin emiterea de ordonanţe, Guvernul aduce la îndeplinire legea de abilitare, cu specificul pe care îl implică o asemenea lege în ceea ce priveşte aprecierea limitelor abilitării acordate.
Transferul unor atribuţii legislative către autoritatea executivă se realizează printr-un act de voinţă al Parlamentului ori, pe cale constituţională, în situaţii extraordinare, şi numai sub control parlamentar.
Prin legea de abilitare a Guvernului de a emite ordonanţe, Parlamentul nu numai că îşi păstrează funcţia legislativă şi rolul constituţional, dar îşi asumă o răspundere directă în faţa Naţiunii pentru acceptarea solicitărilor Guvernului.
Doamnelor şi domnilor,
Guvernul Grindeanu, prin emiterea ordonanţelor de urgenţă nu a încălcat nicio dispoziţie constituţională, fapt constatat şi de instanţa de contencios constituţional. În virtutea calităţii lor de acte de reglementare primară, deci echivalente legii, ordonanţele de urgenţă sunt supuse controlului de constituţionalitate prevăzut de art.146 lit.d) din Constituţie. Având în vedere aceste aspecte, în temeiul dispoziţiilor constituţionale şi a dispoziţiilor legii care reglementează organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, pot face obiectul controlului de constituţionalitate a posteriori, pe calea invocării unei excepţii de neconstituţionalitate, o ordonanţă, în ansamblul său, ori doar anumite dispoziţii din aceasta. Controlul vizează aspecte de constituţionalitate extrinsecă, anume procedura de adoptare a actului, şi aspecte de constituţionalitate intrinsecă, respectiv conţinutul normativ al actului. Cu alte cuvinte, cercetarea aspectelor de legalitate a ordonanţelor simple sau de urgenţă ale Guvernului vizează exclusiv raportarea la Legea fundamentală, care consacră procedura de adoptare a acestui tip de act normativ, precum şi drepturile şi libertăţile fundamentale pe care conţinutul acestuia trebuie să le respecte.
Astfel, în sistemul constituţional românesc, numai Curtea Constituţională are competenţa exclusivă de a efectua controlul asupra ordonanţelor simple sau de urgenţă ale Guvernului, nicio altă autoritate publică neavând competenţa materială în acest domeniu.
Prin derapajele care au existat în ultimul timp şi prin intruziunea unor autorităţi ale statului (Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv, Direcţia Naţională Anticorupţie) în sfera de competenţă exclusivă a altor autorităţi publice, în speţă Guvernul României, s-au adus atingeri grave statului de drept.
Imixtiunea în deciziile de natură politică au fost sancţionate dur de către Curtea Constituţională care a statuat că niciun ministru nu poate fi tras la răspundere pentru opiniile politice sau acţiunile exercitate în vederea elaborării ori adoptării unui act normativ cu regim de lege. A admite contrariul, este, în opinia instanţei constituţionale, facilitarea posibilităţii intruziunii în procesul legislativ a unei alte puteri, cu consecinţa directă a încălcării separaţiei puterilor în stat. Exonerarea de răspundere pentru activitatea de legiferare este o garanţie a exercitării mandatului faţă de eventuale presiuni sau abuzuri ce s-ar comite împotriva persoanei care ocupă funcţia de parlamentar sau de ministru, imunitatea asigurându-i acesteia independenţa, libertatea şi siguranţa în exercitarea drepturilor şi a obligaţiilor ce îi revin potrivit Constituţiei şi legilor.
Constituţia prevede în mod expres în art.72 alin.(1) – Imunitatea parlamentară, că ”deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile […] exprimate în exercitarea mandatului.” Reglementarea constituţională a imunităţii parlamentare este justificată de necesitatea protecţiei mandatului parlamentar, ca garanţie a înfăptuirii prerogativelor constituţionale şi, totodată, o condiţie a funcţionării statului de drept. În activitatea sa, parlamentarul trebuie să se bucure de o reală libertate de gândire, expresie şi acţiune, astfel încât să îşi exercite mandatul în mod eficient.
Curtea a extins astfel imunitatea către miniştri, care exercită putere de legiferare. Această imunitate care vizează actul decizional de legiferare este aplicabilă mutatis mutandis şi membrilor Guvernului, în activitatea lor de legiuitor delegat.
Oportunitatea luării unor măsuri de către Guvern ţine strict de aprecierea acestuia. Guvernul, fiind învestit în funcţiune de Parlament pentru a pune în aplicare un program de guvernare ce a fost aprobat de înşişi cetăţenii României prin votul dat majorităţii parlamentare, avea obligaţia constituţională şi politică să ia toate măsurile pentru punerea sa în aplicare.
Guvernul se bucură la rândul său de legitimitate, însă, în mod indirect, căcă el este emanaţia majorităţii parlamentare.
Or, ”legitimarea Guvernului pentru a-şi exercita mandatul subzistă pe perioada cât se menţine mandatul Parlamentului care l-a învestit. Aşadar, votul de învestitura din partea Parlamentului legitimează Guvernul până la exprimarea unei noi opţiuni politice de către corpul electoral in cadrul unor noi alegeri parlamentare. A nu ţine cont de faptul ca cetăţenii au ales un nou Parlament şi de faptul ca, odată cu exprimarea votului în cadrul unor alegeri libere, Guvernul învestit în baza rezultatelor alegerilor precedente îşi pierde legitimitatea, se ajunge la suprimarea unei garanţii a dreptului de vot, şi anume respectarea rezultatului votului liber exprimat.” (Decizia CCR. nr. 80/2014)
Curtea Constituţională a consacrat faptul că, ”aprecierea oportunităţii adoptării unei ordonanţe de urgenţă, sub aspectul deciziei legiferării, constituie un atribut exclusiv al legiuitorului delegat, care poate fi cenzurat doar în condiţiile prevăzute expres de Constituţie, respectiv doar pe calea controlului parlamentar exercitat potrivit art.115 alin.(5) din Constituţie”. Aşadar, doar Parlamentul poate decide soarta actului normativ al Guvernului, adoptând o lege de aprobare sau de respingere. Cu ocazia dezbaterilor parlamentare, forul legislativ suprem are competenţa de a cenzura ordonanţa de urgenţă a Guvernului, atât sub aspectul legalităţii, cât şi al oportunităţii. Având în vedere prevederile constituţionale, Curtea Constituţională a constatat că nicio altă autoritate publică, aparţinând altei puteri decât cea legislative, nu poate controla actul normativ al Guvernului din perspectiva oportunităţii actului de legiferare.
Miniştrii Guvernului trebuie traşi la răspundere politică pentru acţiunile lor politice, iar aceasta reprezintă modalitatea democratică corectă de a asigura angajarea răspunderii lor în cadrul sistemului politic. Procedurile penale trebuie aplicate doar faptelor penale.
Acest fapt este întărit şi de Comisia pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia) care a susţinut că ”atunci când se trage linia între răspunderea penală şi cea politică, trebuie să se ţină seama şi de particularităţile procedurii de luare a deciziilor politice şi de jocul politic. Este important pentru o democraţie ca miniştrii să aibă marjă de manevră pentru implementarea politicilor pentru care au fost aleşi, cu o marjă largă de eroare, fără a fi ameninţaţi de sancţiuni penale. Într-o democraţie funcţională, miniştrii sunt traşi la răspundere pentru deciziile lor politice prin mijloace politice, nu recurgându-se la dreptul penal”.
Instituţiile statului român trebuie să aibă o colaborare loială, bazată pe principiul separaţiei şi echilibrului între puteri şi, cu unicul scop, acela de a realiza Binele comun al societăţii.
Parlamentul nu legiferează în numele său şi pentru sine, ci în numele poporului şi pentru popor şi sub controlul poporului. Legiferarea este o împuternicire pe care Naţiunea i a conferit-o.
Raporturile instituţionale între participanţii la viaţa publică trebuie să se desfăşoare în forme civilizate, pentru a se asigura şi pe această cale promovarea valorilor supreme consacrate şi garantate prin art. 1 din Legea fundamentală (Avizul consultativ al Curţii Constituţionale a României nr. 1/2007)
Doamnelor şi domnilor,
Într-un stat de drept, nu separaţia puterilor înlătură posibilitatea apariţiei tiraniei, ci echilibrul şi controlul reciproc al acestora descurajează tendinţele excesului de putere şi personalizarea acesteia dincolo de limitele formale al Constituţiei.
A învăţa democraţia, a-i reanima, dacă este cu putinţă, crezurile, a-i purifica moravurile, a-i reglementa mişcările, a înlocui, puţin câte puţin, lipsa ei de experienţă cu ştiinţa treburilor publice, instinctele ei oarbe cu cunoaşterea adevăratelor ei interese, a adapta guvernarea ei timpurilor şi locurilor, a modifica această guvernare în funcţie de împrejurări şi de oameni: iată cele dintâi îndatoriri impuse în zilele noastre celor aflaţi la cârma societăţii.
Vă mulţumesc!
Senator ADRIAN ŢUŢUIANU
Comentarii recente