Iubiții mei fii sufletești, slujitori ai altarelor străbune și binecredincioși creștini,
„Lumina luminează în întuneric și întunericul niciodată nu a cuprins-o!” (Ioan 1, 5). Lumina risipește negura și spulberă tenebrele, strălucește cu putere în noaptea lumii și ne dăruiește certitudinea că întotdeauna răul înfrânge, iar binele triumfă.
În noaptea Învierii, odată cu dumnezeiescul strigăt de biruință și salut creștinesc „Hristos a înviat!”, mai mult decât oricând, conștientizăm biruința Luminii asupra întunericului, a Binelui asupra răului, a Vieții asupra morții, a Adevărului asupra minciunii, a Păcii asupra oricărui conflict și a Iubirii asupra urii.
Lumina a venit în lume și S-a sălășluit între noi, dându-ne puterea de a deveni fiii și fiicele lui Dumnezeu, de a păși, cu deosebit curaj, pe urmele Aceluia care a învins pe veci moartea, răul și întunericul.
Izvor al vieții și al sănătății noastre, Domnul Cel Înviat ne susține întotdeauna speranța, ne înnoiește, ne restaurează și ne transformă după Chipul Său, călăuzindu-ne, în pofida tuturor încercărilor vieții, către aprofundarea comuniunii cu El și a biruinței aduse de El asupra răului.
Sărbătoare centrală a întregii lumi creștine, Învierea Domnului este evenimentul care a schimbat din temelii întreg mapamondul, fiind fundamentul speranței și al civilizației noastre clădite pe valorile nepieritoare ale Evangheliei lui Hristos.
„Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm și să ne veselim întru ea” (Psalmul 117, 24). Astfel, cu toții, în această noapte sfântă și binecuvântată, ne asociem bucuriei pascale și celebrăm deplina biruință a Luminii în lumea și în viața noastră, precum și în întreaga creație a lui Dumnezeu.
Întru Lumina Lui și noi ne descoperim propria lumină și propria vocație pascală, căci suntem fiii și fiicele Celui ce S-a întrupat pentru mântuirea noastră, a pătimit, a murit și a înviat, și numai împreună, în comuniune, reflectăm cu fidelitate chipul iubirii Preasfintei Treimi, al acelei iubiri mai puternice decât moartea, care înnoiește, însănătoșește, vindecă și înviază.
În lumina Crucii, descoperim tăria iubirii și sensul mântuitor a tot ceea ce Domnul a făcut pentru noi, fiindcă Jertfa Sa răscumpărătoare și mântuitoare este fundamentul Bisericii și calea necesară în drumul spre Înviere. Crucea face posibilă Învierea. În Ortodoxie, Crucea nu este despărțită de Înviere. „În Cruce este ascunsă puterea Învierii iar lumina Învierii arată slava Sfintei Cruci”. În acest sens, spunem despre Cruce că din obiect de tortură devine altar de jertfă și semn al bucuriei Învierii. Tot așa spunem că Biserica este a Învierii, întotdeauna în legătură cu Crucea, după cum deopotrivă Crucea propovăduiește și mărturisește în permanență Învierea.
De altfel, lumânările pe care cu toții le ținem în mâini în această noapte minunată sunt tocmai simbolul Învierii lui Hristos, al acelei iubiri jertfelnice care luminează și încălzește, care ne oferă pe deplin sensul propriei existențe și ne îndeamnă, pe fiecare în parte, să fim reflectări și mărturisitori, în toate zilele vieții noastre, ale iubirii și luminii dumnezeiești.
Fără lumina Învierii lui Hristos, lumea întreagă ar rămâne doar un mormânt întunecat, un loc fără de sens în care nu se întâmplă nimic, un spațiu al torturii și al disperării, un monument al răului și al morții. Din acest uriaș mormânt al lumii, răstignit pentru toate păcatele ei, a înviat Domnul, oferindu-ne din belșug, cu deosebită bunătate și iubire, certitudinea propriei noastre învieri, dimpreună cu acea lumină a bucuriei și a păcii, a speranței și a adevărului care strălucește cu putere în viața noastră de credință. Deși adesea cădem singuri și devenim sclavi ai tenebrelor și ai morții, în mod cert vom învia împreună, în comuniune de credință cu El și cu toți cei care credem, ca frați ai Celui Întâi născut din morți, deoarece, „precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui” (Romani 6, 4), și noi vom învia, în comuniune cu El.
Întru lumina Celui Înviat din morți existența noastră se descoperă în adevărata ei splendoare ca magnific dar al Tatălui ceresc, iar boala, necazul și suferința își arată limitele, goliciunea și, mai mult decât atât, neputința, fiindcă, în mod cert, întotdeauna, ultimul cuvânt în viața noastră Îl are numai și numai Dumnezeu, care este Iubire (I Ioan 4, 8; 16)
„Precum se împrăștie fumul și nu mai este, precum se topește ceara de la fața focului” (Psalmul 67, 2), așa piere oricine încearcă să înfrângă speranța noastră, să ne tulbure pacea și să ne întunece, risipind orice întristare, necaz ori suferință.
Izvor al Vieții și al sănătății noastre, Domnul cel Înviat ne susține în toate momentele existenței, mai ales în clipe de boală și de suferință când răul pare să năvălească cu putere în lumea noastră și să domine orice este adevărat, drept și frumos, luminându-ne și dăruindu-ne ajutor și putere, prin harul Duhului Sfânt. Sănătatea sufletului și a trupului reprezintă unul dintre darurile prețioase oferite nouă de Domnul Învierii, ca și normalitatea existenței noastre pământești, iar atunci când boala sau suferința apar, ele vin să ne încerce încrederea, ajutându-ne să le asumăm ca parte a crucii noastre, pe care o ducem întotdeauna în urma Crucii Mântuitorului.
Dragii mei credincioși,
Cu deosebită evlavie, în această luminată și frumoasă noapte pascală, ne amintim de femeile mironosițe care, învingându-și tristețea și temerile, au mers curajoase pe drumul către mormântul Domnului Iisus, pentru ca, după obiceiul timpului lor, să-I ungă Sfântul Trup cu uleiuri înmiresmate, în semn de omagiu și de iubire dar și ca simbol al credinței în viața veșnică. Acolo au văzut că piatra care fusese pusă la intrare, deși era foarte mare, fusese dată la o parte. Iubirea și Viața nu au putut fi ținute în moarte de nimic!
Dintr-o dată, speranța a renăscut în inimile lor, și intrând în mormânt au văzut că Trupul Domnului Iisus nu mai era acolo, ci numai giulgiurile aruncate într-o parte și, mai mult, un înger le-a vestit acestor curajoase femei că Domnul a înviat, spunându-le: „Nu vă înspăimântați! Căutați pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat!” (Marcu 16, 6). Astfel, le-a dat cea mai mare, cea mai bună și cea mai frumoasă veste a tuturor timpurilor, teribilă și plină de speranță.
Cu sufletele pline de această nespusă și imensă bucurie au alergat spre a împărtăși Apostolilor nemaipomenita veste. Apoi, Apostolii Petru și Ioan au venit primii, într-un suflet, la mormânt, să se convingă de minune, și după ce s-au încredințat că Domnul a înviat cu adevărat au vestit aceasta tuturor, iar apoi, împreună cu ceilalți Apostoli care „L-au văzut pe Domnul” (Ioan 20, 18), au propovăduit-o până la marginile lumii.
Această veste a veștilor – Învierea Domnului, continuă să fie, de peste două mii de ani, fundamentul credinței și al speranței noastre, ceea ce dă sens existenței umane și ceea ce ne conferă bucurie, precum și certitudinea că viața noastră nu se sfârșește nicidecum la mormânt, ci continuă în veșnicie, că moartea este numai o trecere, o punte spre viața veșnică.
Mormântul gol al Mântuitorului este cea mai aprigă dovadă a Învierii Sale, care ne îndeamnă să lăsăm în mormântul lumii toate ideologiile, spaimele și fricile noastre, căci de la Înviere încoace Viața triumfă, iar lumina iubirii lui Dumnezeu pătrunde în toate ungherele sufletelor noastre pentru a ne înnoi, a ne vindeca, a ne restaura și a ne transfigura. Așadar, Învierea este izvorul sănătății și al vieții noastre!
Prin lentila Învierii descoperim adevăratul sens și autentica valoare a lumii noastre, ca scară spre cer, precum și rostul nostru, al vieții noastre, dar și faptul că întotdeauna ceea ce iubim nu piere, ci se salvează în iubirea mereu „mai tare decât moartea” (Cântarea Cântărilor 8, 6), indestructibilă, inefabilă și întotdeauna biruitoare a lui Dumnezeu, Celui în Treime lăudat și închinat!
Iubiții mei fii sufletești,
În istoria noastră, în viețile noastre și în sufletele noastre, trebuie să alegem mereu lumina, binele, pacea, adevărul, comuniunea și iubirea, și să respingem tot ceea ce ne poate atrage în sclavia tenebrelor.
Bântuie încă în lumea noastre ideologii care seamănă moarte, război și ură, care creează suferință, distrugere și nedreptate, care justifică lupta dintre frați și dezbinarea. Pe acestea trebuie să le respingem cu tărie pentru că orice creează suferință, împrăștie moarte și aduce neînțelegere, nu este de la Dumnezeu.
Prin urmare, refuzăm întotdeauna logica războiului și promovăm pacea și buna înțelegere dintre oameni, solidaritatea și comuniunea, ajutorarea aproapelui mai ales când acesta suferă, este prigonit și alungat, ca daruri ce izvorăsc din valorile Evangheliei lui Hristos. Când pacea moare, și umanitatea este înfrântă. Logica războiului este una a violenței și a escaladării răului care nu reușește niciodată să rezolve definitiv o problemă. Războiul reprezintă o aventură fără întoarcere, însoțită de crimă, teroare, suferință și lipsuri.
Singurul război care ne este îngăduit nouă, creștinilor, este numai cel contra patimilor și a viciilor proprii, acel război nevăzut despre care vorbesc Sfinții Părinți, întru răstignirea omului celui vechi și transfigurarea întru cel nou, pentru că numai „din aceasta vor cunoaște toţi că-Mi sunteţi ucenici”, după cum a spus Mântuitorul, „de veţi avea dragoste unii față de alții” (Ioan 13, 35).
Viața umană este darul inefabil al lui Dumnezeu, dar implică și responsabilitatea noastră în a o susține și a o proteja. Sănătatea sufletului și a trupului constituie normalitatea existenței noastre iar a le promova reprezintă o datorie creștină ce ține de vocația noastră morală, pentru că ele vin de la Hristos, Domnul Cel Înviat – izvorul vieții și al sănătății noastre, după al cărui chip am și fost zidiți.
Ori de câte ori susținem, promovăm și protejăm viața umană, Îl lăudăm pe Dumnezeu Cel ce ne-a dăruit-o, nouă și aproapelui nostru, iar întru această lumină înțelegem eforturile deosebite ale Bisericii noastre în sprijinirea refugiaților din calea războiului, dar și în eradicarea noii pandemii, ambele provocări contemporane pentru credința și pentru speranța noastră.
Mai ales în aceste momente trebuie să fim aproape de cei aflați în necazuri, încercări și suferințe, oferindu-le mângâierea iubirii și ajutorul nostru, cu certitudinea că în cei de lângă noi se reflectă chipul lui Hristos Domnul.
În această epocă în care noile mijloace de comunicare au ajuns la un stadiu de dezvoltare fără precedent, avem datoria de a propovădui prin intermediul lor bucuria Evangheliei lui Hristos, principiile și valorile fundamentale creștine și românești deopotrivă, căci în mod firesc ele pot fi considerate Areopagul vremurilor noastre, noile căi prin care trebuie să-L vestim tuturor pe Domnul Cel Înviat!
Îi încurajez mai ales pe tineri să promoveze cu responsabilitate, demnitate și entuziasm frumusețea credinței noastre, „Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume” (Ioan 1, 9), ca cei ce reprezintă speranța Bisericii, a societății și a lumii noastre și resimt cel mai mult nevoia de iubire, de comuniune și de solidaritate.
Asemenea ucenicilor Luca și Cleopa, și noi, mergând pe drumul propriului Emaus, prin intermediul Sfintei Euharistii mai ales, vom putea să-L recunoaștem pe cale pe Domnul Cel Înviat și să-L vestim celor de lângă noi, pentru ca să fim vestitori ai iubirii și milostivirii Sale, „martori… până la marginile pământului” (Faptele Apostolilor 1, 8).
Fii ai Luminii, slujitori ai Dreptății, darnici semănători de Bucurie și de Iubire, cu toții avem datoria de a mărturisi Învierea lui Hristos prin tot ceea ce facem, acolo unde locuim, muncim sau călătorim, pentru a lărgi comuniunea de speranță a Bisericii și pentru a contribui la triumful Binelui în lumea și în epoca noastră.
Cu părintească dragoste vă îmbrățișez și vă binecuvântez, pe voi toți, preoți și credincioși, încurajându-vă să fiți misionari ai lui Hristos, ai bucuriei și ai păcii!
HRISTOS A ÎNVIAT!
Al vostru arhipăstor și părinte, totdeauna rugător către Atotmilostivul Dumnezeu, pentru bucuria, sănătatea și pacea voastră, a tuturor,
† N I F O N
Arhiepiscop și Mitropolit
Comentarii recente