Sunt câteva momente în viața unui popor pe care istoria le-a tipãrit definitiv în ființa și fibra lui. Ele îi însoțesc destinul și oglindesc cele mai frumoase imagini ale existenței sale. Momente de curaj și demnitate, fapte de bravurã și sacrificiu, eroism în cel mai pur sens al cuvântului. Pe astfel de „episoade istorice” se întemeiazã un neam și se pune piatra de temelie a unei țãri.
În urmã cu 97 de ani, românii trãiau și simțeau un astfel de moment, la Alba Iulia. Mobilizați de patriotism, înflãcãrați cu viziune și dornici pânã-n mãduva oaselor sã-și vadã visul împlinit, 100.000 de oameni își strigau crezul: o Românie Mare, puternicã și unitã, care sã cuprindã în aceleași granițe și Transilvania, și Banatul, și Crișana, și Maramureșul. Un vis cât un destin, am putea spune, privind cu ochii de acum, înapoi.
În 1918, românii au învãțat și ne-au învãțat definiția Unitãții Naționale. Marcați de trecut, de suișuri și coborâșuri, sacrificați de nenumarate ori pentru cã au ridicat glasul cu demnitate, pedepsiți în multe rânduri pentru „vina” de a-și dori libertate și frãțietate, EI NU AU RENUNȚAT NICIODATÃ. Încãpãțânați în vrednicie, crestați în piele cu patriotism și educați din pruncie sã-și iubeascã țara, românii au dat mereu jertfe pentru scopurile nobile pe care și le-au propus. Au dat totul, iar atunci când au pierdut, s-au ridicat, și-au șters rãnile, au luat-o de la capãt, au renãscut. Așa a fost posibil momentul de la 1918 și victoria uriașã de atunci!
Rãmâne, însã, acel moment, unul pe care sã-l povestim la zile festive și atât? Sau marcheazã el, cu urme adânci, atitudinea noastrã de astãzi, de mâine și de poimâine? Suntem suficient de înțelepți sã „citim” în profunzime gesturile fraților de la Alba Iulia sau vom trece ușor, ca printr-un manual peste acele fapte? Ne doare și pe noi durerea lor? Arde și în noi sacrificiul lor? Ne sunt ochii înflãcãrați de dorința lor? Bate și în noi inima lor? Simțim cã România lor e România noastrã? Dacã da, atunci putem sã facem pași înainte și sã credem în viitorul nostru.
De ce ridic astfel de întrebãri? Românii sunt oameni cu totul aparte. Pasionali și inimoși, ei se regãsesc de cele mai multe ori în momente de suferințã. Nicio legãturã nu a fost mai puternicã decât Durerea în istoria acestui neam. Ne unim la tragedii, suntem aproape unii de alții și apoi o luãm de la capãt. Tot cãzând și ridicându-ne, aproape cã am uitat sã fim fericiți. Ori, eu cred cã România meritã și are tot ce-i trebuie pentru a crede într-un destin mai senin. Avem bogãții naturale pe care alții doar le viseazã, avem tineri de o inteligențã incredibilã, avem forțã de muncã, avem culturã și civilizație. Mai trebuie doar sã avem un strop de îndrãznealã. Sã îndrãznim sã ne cerem binele! Nu e un favor pe care ni-l face cineva, nu e o datorie pe care trebuie s-o plãtim, ci un drept al nostru, al celor care ne-am nãscut în pãmântul acesta și purtãm în cãrțile de identitate numele de ROMÂNI.
Mi-ar plãcea sã ne regãsim puterea de a fi fericiți și credința cã meritãm asta. Vã chem pe toți, din suflet, sã ne îndreptãm ochii și pașii cãtre ziua de mâine și sã îndrãznim mai mult. Sã avem încredere în noi înșine, pentru cã apoi vor avea și alții și ne vor respecta așa cum se cuvine! Sã fim buni și demni! Sã credem în România! Uniți, nimic și nimeni nu ne va putea îngenunchea!
La mulți ani, Români!
La mulți ani, România!
Comentarii recente